Cum a fost și cum este după amigdalectomie

Acum, la aproape cinci zile distanță, tot mă dor urmele operației.

Dar mai bine să-mi povestesc explicit ce și cum mi s-a întamplat. Miercuri, 12 martie 2014 m-am internat în spital Județean Argeș pentru a-mi face o amigdalectomie. M-am gândit mult și bine la asta, însă la finalul fiecărui gând mă trezeam cu o durere groaznică de gât, cu febră, frisoane, tuse, și alte lucruri urâte provocate de o amigdalită cronică ce pot să spun că a recidivat în ultimul an în mai bine de 6 episoade. Ajunsesem în ultimul moment ca pentru a scăpa de afectiune să iau doar antibiotice. Am testat numeroase, însă ale căror nume nu aș dori să le rostesc.

Așadar, cu o săptămână înaintea zilei de 12 martie, trecusem printr-un tratament cu un antibiotic injectabil fiind scăpat aproape în totalitate (am crezut eu) de ultimul episod de amigdalită. Am fost internat dimineața și mi-a fost făcut un set complet de analize de sange urmând ca în cea de-a doua zi să mi se facă amigdalectomia. Am primit niște ampicilină ce urma să-mi fie administrată din șase în șase ore frumoase. Numai că la cea de-a doua administrare mi-au apărut niște bubițe mici ce au reușit să se răspândească pe jumătatea ascendentă a corpului. Am rămas surprins pentru că în etapa de testare a antibioticului rezultatele au fost negative. Antibioticul mi-a fost schimbat iar operația a ramas stabilită pentru aceeași dată.

Ultima zi în care puteam să mă bucur de o masă completă a trecut destul de lent, neliniștea și ideea unei recuperări dificile m-au făcut să adorm greu.
În dimineața zilei de joi, 13 martie, nu a trebuit să mănânc nimic. Pe la ora 10, mi-au făcut un diazepam, am trecut de testarea pentru anestezic și am așteptat amețit dar nerăbdător operația. În nuștiucâte minute am intrat în sala de operație, cu o astistentă în dreapta mea și cu medicul în față- ce-mi ținea strâns între picioarele lui, genunghii mei. Așezat pe un scaun asemanator celor din cabinetele stomatologice, îmbrăcat în niște pături dezinfectate- doctorul mi-a făcut trei injecții în fiecare parte a amigdalelor, una mai groaznică decât alta. În puține minute mi-a amorțit tot gâtul, nu mai puteam să înghit în fel și chip. Mi-a prezentat ustensilele (de parcă aș mai fi vrut să le văd) și a început distracția. Asistenta-mi țintuie capul de tetiera scaunului, doctorul îmi înșfacă una din dușmance cu „crocodilul” instrumentelor chirugicale- cleștele ai carui dinți n-am s-ai uit niciodată- și cu un bisturiu, bănuiesc, îmi cioplește pe lângă amigdala dreaptă. Bineînțeles, aceasta se ține cu toate puterea, pulsul crește, doctorul trage, asistenta încearcă să mă calmeze, eu încep să am simptome de regurgitare, mâinile-mi tremură probabil de frica. Doctorul încercă să mă calmeze spunându-mi că mai are puțin, amigdala nu se lasă, pulsul accelerat, tensiunea în urechea dreaptă o aud ca pe un aeroport, bătăile inimii sunt și ele tot acolo, de parcă mi-ar fi fugit cordul în gură.

Într-un final nenorocita se eliberează, niște pansamente îmi tamponează acum gura, și cealaltă amigdala este trecută pe lista de concediere. Conform spuselor baieților din salon, operația a durat 20 de minute, minute ce nu le-am considerat a fi mai multe de atat. În final, două pansamente de la marginea a doi clești incrucișați incercau să oprească sângerarea. Doamnele amigdale stăteau întinse la plajă pe un pansament, însoțite de mici punguțe de puroi (bleah, scuze). Am ieșit din sala de operație mai mult speriat decât cocoșat de durere. Doctorul a ieșit plind de licoare sanguină pe față.
Am mers către salon însoțit, m-am așezat culcat într-o parte pentru a putea respira mai ușor. Simțeam și atunci că sângele inca-mi curgea din gât, însă încercarea de a-l scuipa era sortită eșecului din cauza anestezicului. Aveam pulsul în ureche dreaptă și asta mă facea să cred că am suferit o operație la urechi si nu în gât. După o oră de stat la orizontală, tot aveam probleme cu sângerarea, anestezia aproape că trecuse, și durerile începeau să-și facă apariția. Scuipam sânge și aveam teama că daca nu voi mai incerca să fac asta, am să-l înghit și apoi am să dau de belea daca am sa regurgitez.

Am primit un calmant și ceva pentru sângerare. Durerile au început să apară la modul serios, de parcă aș fi avut capul ghilotinat. Cea mai mică încercare de înghițire era sortită eșecului din cauza durerilor, gâtul nu puteam să-l „râcâi” pentru că mi-ar fi pornit sângerarea și mai tare. Și mi-aș fi dorit să scap de unele cheaguri de sânge rămase undeva la jumatea traseului.
La șase ore de la operație, am reușit să înghit primul strop de apă după operație, probabil reușind să fac asta datorită calmantului. Am mâncat și trei lingurițe de înghețată pentru că asta mi-a spus doctorul că e bine să fac.
Durerile s-au diminuat aproape cu 30% la 8 ore după operație, iar sângerările aproape că se opriseră complet. Am primit și o perfuzie, iar seara am putut să dorm liniștit la umbra unei fiole goale de algocalmin.

Vineri, 14 martie, prima zi de după război. Vorbitul încă nu puteam sa-l practic. Asemăntor primei zile, unde n-am putut rosti nimic. Înghițirea unei simple guri de apă era un fel de bătaie cu biciuri. Mușchii gâtului erau amorțiți, mișcarea capului diminuată și ea. Urechile mă dureau enorm, și toate-mi mai erau alinate de analgezic.
Mi-au spus să consum multe lichide, și așa am făcut. Am băut aproximativ trei litri jumate de apă în următoarele 24 de ore. Am început să înghit ceai, și am mai mâncat înghețată. La control, doctorul mi-a spus că deja falsele membrane se formasera, iar recupararea era pe o pantă ascendentă; mi-a spus că dacă vreau, îmi dă drumul acasă. Am refuzat bineînțeles, deoarece nu mă simțeam apt de o asemenea încercare. Spre seara am putut să și vorbesc, însă foarte încet. De algocalmin am fost depenedent până duminică, în tot acest timp primind o injectie de coagulare a sângelui și un antibiotic la 12 ore, plus o tăviță în care scuipam mereu saliva pentru a scapa de chinurile înghițirii ei.

Sâmbătă, 15 martie, chiar și acum inghițirile îmi dădeau dureri groaznice, însă observasem că undeva la jumatea zilei, și cu o fiolă de calmant puteam să mănanc. Bine, de neimaginat ceva mai grosolan. Supa strecurată a fost meniul meu de cinci zile, ouă fierte, înghețată și… și cam atât. Și asta doar de două ori pe zi!
Duminica a decurs mai bine, de vorbit puteam să o fac, însă parcă-mi obosea tot corpul după o discuție de 10 minute. Aceeași dietă, apă în exces și înghețată, însă am hotăratât să înfrâng durerea și să nu mai iau algocalimn. Nopțile puteam să dorm lejer, asta a fost satisfacția mea, diminețile însă erau foarte dureroase. Gumă de mestecat pentru punerea în mișcare a mușchilor mi-a fost recomandată de doctor și faringosept, dar luat ca la prospect.

Luni, 17 martie, la patru zile de la operație am reușit să mananc ceva mai mult. Doua chiftele, cremwursti, niște mămamliguță și cam atât. Azi am fost și externat, durerea persistă, urechile dor și ele, vorbitul creează discomfort însă conform spuselor medicului, recuperarea urmează o trasă foarte bună. Am doar două medicamente de luat, însă nici ele obligatorii. Mancare moale, apă și înghețată. Întregul gât este acoperit de un lichid transparent, gros. Pe seară situația din cea de-a doua zi de operație parcă s-a întors, nu mai puteam inghiți nimic. Experiența de a inghiți suc de morcovi din comerț a fost devastatoare, parcă mi se lipea pe marginile gâtului fiecare picătură a acestuia. Am desfăcut din nou o fiolă de algocalmin și am consumat-o pentru a putea mânca, cu mare greutate totuși, niste piept de pui fărâmițat cu blenderul.

M-am culcat devreme și m-am trezit azi cu dureri urâte nu numai de gât ci și de urechi. Am luat un Strepsils crezând că-mi va amorți gâtul și ca voi putea să înghit mai ușor. Iluzii… Am mancat niște orez cu lapte cu mare greutate și dupaia am început să strănut. Strănutul e groaznic, parcă-mi întoarce gâtul pe dos.

Bilanțul până acum: Am slăbit 4 kilograme în toate aceste zile. Durerile încă sunt aici și sper să scap de ele în cel puțin două săptămâni. Subiectiv, nu știu ce să spun despre operație și despre evoluția stării mele de sănătate. Poate doar timpul îmi va da ulterioarele răspunsuri, îmi va fi sau nu mai bine, fără ele. Cert este că înainte de extirparea lor, la o privire, amigdalele nu aveau punguțe de puroi, însă după scoaterea lor, doctorul mi-a spus că aveau și mici biluțe de puroi, undeva în urma lor, afecțiune ce nu dispăruse după două săptămâni de moldamin, două injecții cu ampicilină și bineînțeles mult prea multe pastile de paracetamol.

Cam atât deocamdată, e posibil să revin cu amănunte.

L.E.: Unele detalii din timpul operației au fost omise pentru a nu oripila publicul.

Jurnalul de papagal reînviat

S-a aşternut praful peste jurnalul micuţului papagal, din moment ce a crescut cat China. În momentele de faţă îşi termină tema de licenţă, are și un job, e mare! Însă orice avansare pe un anumit plan necesita adesea şi o devansare pe un altul. Stagnarea blogului a fost mai mult decât vizibilă; nu o să spun că am avut fani care mi-au cerut reînceperea activității, nu sunt penibil, însă știu că la un moment dat mi-a zis un prieten: „Bă, mai scrii și tu pe blogul ala?”- aici sunt penibil!

Jurnalul își va deschide foile cât de curând, la fel de comic, la fel de agitat uneori și de liniștit alteori. Ne-am mutat și la casă nouă, sperând ca o sa ne fie bine. Ne începem activitatea din august!

Lejereanu

Din categoria: Turism cu amănuntu’

Cu nea Gică X am călătorit vreo 20 de minute de la Jupiter la Neptun. Distanță mică, drum scurt, pentru care ne-a cerut 40 de lei. Dus și întors. Probabil de patru ori mai scump decat o călatorie cu taxiul.
Nu comentează nimeni prețul, ar fi absurd; nu te obligă nimeni să te plimbi ca un conaș într-o șaretă cu roți de lemn.

Interesant e că pe nea Gică X l-am redescoperit ieri, imortalizat de norc, undeva prin 2008- imbrăcat la fel, cu acelasi cal cu pată-n frunte, cu aceeși trăsură vintage- cărând grâu.

Apoi, probabil că asta se întâmplă și în ziua de azi, când mai are vreo comandă de transport.

Ceea ce trebuie să știți cu adevărat este că nea Gică X nu moare de foame executând turismul cu șareta, ci doar împrospătează mireasma acesteia pentru a oferi clienților o experiență fidelă uneia trăită în urmă cu ceva secole la o plimbare asemănătoare.

Cum a fost la Liberty Parade 2011

La cererea publicului Nezburatorul va relata cum şi-a petrecut câteva ore prin Meca românească a muzicii electronice .
Apoi, ştiam aproape încă de la începutul vacanţei că voi ajunge şi pe plaja Liberty Parade sâmbăta trecută, aşa că, pe la 22, cam fix, mi-am pus fundul în maşină îmbărbătat fiind de câteva beri, şi am pornit spre plaja plină cu bumpți bumpți.
Între Jupiter, reşedinţa mea de vacanţă, şi Venus nu-i distanţă mare, astfel am reuşit să o parcurgem în câteva minute. Dar, invers, între Venus şi Jupiter, distanţa nu mai e aceeasi- mai ales dacă te rătăceşti. Lucru pe care l-am făcut şi noi la întoarcere. Mă rog.

Pe la 22:05 un grup de tineri beţi, dirija toate maşinile spre plajă LP, direct din Venus. În sensul că oamenii ăştia erau amplasaţi într-o intersecţie micuţă, strigând ca din gura de şarpe: „fă la dreapta, fă la dreapta, aici!”. Nici nu vreau să ştiu câţi bătrânei au intrat pe străduţa aia realizând ulterior că nu e drumul pe care voiau tocmai să-l urmeze.

De chestia urâtă ne-am lovit la intrarea pe plaja dintre Venus şi Saturn, unde organizatorii au hotărât să oprească circulaţia maşinilor pe o rază, nici mai mare, nici mai mică, de 1,5 kilometri. Astfel am parcat maşina cam la o jumate de kilometru înapoi de aici, singurul loc găsit în toată aglomeraţia, şi am purces, pe jos, cei 1.5 kilometri în plus până la scenă.

Exceptând unii tineri mult prea beţi pentru distracţie, ochelarii retro şi abundenţă de fluiere cu bilă folosite de-a-n pulea, drumul de un kilometru jumate a fost cea mai proastă parte a Liberty Parade 2011.
Bun, dacă asta a fost cea mai rea parte, care a fost cea mai bună?
Sonorizarea. Căci am putut să aud bine tocmai de la mama dracu mix-urile dj-ilor, iar, cu toate că nu mă dau în vânt după muzică electronică, pot spune că mi-au plăcut.

Bineînţeles că nici măcar nu am încercat a străpunge barierele de „fani” înrăiţi, pentru a ajunge mai aproape de scenă. M-am mulţumit a roade cativa porumbi copţi pe bordura trotuarului, şi a reflecta asupra unei idei măiestre.
Dacă „99% dintre români le plac manelele” după cum spunea iubitul nost conducător, atunci restul de 1% sunt iubitori de muzică dance- de felul: „bumpți, bumpți”, dacă ar fi să ne luăm după numărul participanţilor la eveniment.

Conversații inteligente 19

Eu (super bolnav): medicamentul ăsta e expirat
Tata (citind pe eticheta flaconului, cu voce tare): 24.04.2010
Eu: …
Tata: …hai că nu e așa expirat

Au și algele rostul lor

Eu, sincer, îl compătimesc pe omenașul ăla, nu atât de mult pe cat și-ar fi luat belea pe cap, ci pentru duhoarea pe care a trebuit să o îndure în minutele necesare redactării textului. Mai mult, la cât de bine arăta fontul declarației, aș putea băga mâna în foc că minutele s-au transformat în ore de muncă.

Să sperăm că posibila mireasă ar fi citit mesajul de la cel puțin trei etaje distanță, înamorezatul ascultând doar raspunsul ei, și nu sunetul unui reflux gastric.

De precizat că lipsa unui „i” e cauzată doar de fotografie

Nezburătorul pleacă la mare

Pentru că iubesc libertatea, şi petru că, uneori, urăsc zilele în care stau degeaba în colivie mâncând meiul statului, voi fi plecat la mare între intervalul 27 – nestabilit. Nestabilit pentru că nu ştiu când mă voi întoarce. Pot fi 7 zile, pot fi doar 3. De ce? Din lipsă de bani.

Am o pătură, am un telefon, un cort, şi multe cupoane de reducere la tren accelerat. Sper că din ele să folosesc doar telefonul. Chestia asta care poarte numele de jurnal va intră, oarecum, în concediu. De parcă până în momentul de faţă ar fi fost altceva.

Între timp mama mă poate citi pe Twitter, asta în caz că ajung și aici.  Fanii adevăraţi, care vor să-mi cunoască viaţă sexuală de la A la Z, mai pot folosi Facebook-ul.

De la ce vine bătaia?

Când eram mai tânăr şi obişnuiam a frecventam gratis discotecile satelor sudice româneşti, aveam părerea că oamenii, în general, în locurile astea, beau şi se bat cam mult.
Nu-mi puteam da seama care era problema lor, ce ar fi împărţit, ori de unde atâta violenţă în minţile ălea. M-am gândit că femeile-s de vină. De obicei fetele erau prezente în număr mult mai mic în discotecile comunale, chiar dacă, la socoteală, alea cuminţi erau calculate întotdeauna cu un minus în faţă.

Credeam atunci că ar fi fost, probabil, şi rivalitate dintre sate, căci nu de puţine ori ieşeau scântei când ăi din Stolnici rupeau ulucile gardurilor pentru a-şi răzbuna bătaia cruntă încasată cu o săptămână în urmă de la flăcăii satului vecin.

Nimic din toate astea, mi-am spus astăzi, după ce am băut patru sticle de bere Bucegi. Ceea ce-i împingea la violenţă pe tinerii noştri era un pont simplu. Alcoolul. Însă, nu orice alcool, ci alcoolul prost.
Atunci se vindea berea Bucegi la sticlă de 0,5, undeva la 20.000 lei vechi. Cam atât să fi fost, pentru că sunt ani mulţi de atunci. Costul per sticlă se asemăna cu cel pe care-l plăteşti în ziua de azi pe o bere bună, într-un bar orăşenesc.

Lucrul ce împingea cu adevărat la bătaie era acela că, după cum ştim, berea Bucegi e deosebit de proastă, la fel cum era odinioară precum este şi în ziua de azi. Oamenii noştri consumau patru beri, enervându-se la culme, ulterior, că după atâţi bani cheltuiţi, nici măcar o senzaţie de om luat de cap nu au trăit.
Aşadar, bătaia începea strategic, cu sticle sparte. Când era rost de cafteală, barul se închidea automat pentru a nu servi oamenilor arme albe sau, a nu atrage repercusiuni asupra barmanului- pentru distribuire de băutură proastă.

La mulţi ani unui „nezburător”

În 2008 îmi plăcea atât de mult să paginez chestii, încât am ajuns să paginez ceea ce în momentul de faţă a ajuns să fie Jurnal de Papagal. La momentul respectiv nu-mi propuneam redactarea continuă de texte haioase, cu atât mai puţin să-mi aştern gândurile într-un mediu vast. Dar, cursul anilor a schimbat aşteptări, aducându-mă, iată, în faţă celor trei ani în care am scris atât texte haioase cât şi gânduri proprii.

Nu ştiu cât de bine le-am făcut pe amândouă. Nu ştiu, iar nu-mi pasă. Ceea ce ştiu cu adevărat este că ambele m-au ajutat pe mine în general, şi doar pe mine- în special.
Ce lucruri rele mi-au adus trei ani de blogging? Simplu: o durere groaznică de spate.

Am avut cititori; atât aprecierile, cât şi criticile, m-au ajutat să continui, însă nu plâng lipsă lor după ultimele modificări.
Blogul nu are niciun scop. La fel că stăpânul lui. Mi-am propus în ultimii ani să rup un zâmbet oamenilor, însă de multe ori mă îndepărtez de acest scop.

Îmi place doar să râd, şi să râd „frumos”.

În rest, pot spune că jurnalul ăsta are atât de mulţi ani, încât i-aş putea bandajă o mână şi l-aş putea trimite la cerşit.