Cum a fost și cum este după amigdalectomie

Acum, la aproape cinci zile distanță, tot mă dor urmele operației.

Dar mai bine să-mi povestesc explicit ce și cum mi s-a întamplat. Miercuri, 12 martie 2014 m-am internat în spital Județean Argeș pentru a-mi face o amigdalectomie. M-am gândit mult și bine la asta, însă la finalul fiecărui gând mă trezeam cu o durere groaznică de gât, cu febră, frisoane, tuse, și alte lucruri urâte provocate de o amigdalită cronică ce pot să spun că a recidivat în ultimul an în mai bine de 6 episoade. Ajunsesem în ultimul moment ca pentru a scăpa de afectiune să iau doar antibiotice. Am testat numeroase, însă ale căror nume nu aș dori să le rostesc.

Așadar, cu o săptămână înaintea zilei de 12 martie, trecusem printr-un tratament cu un antibiotic injectabil fiind scăpat aproape în totalitate (am crezut eu) de ultimul episod de amigdalită. Am fost internat dimineața și mi-a fost făcut un set complet de analize de sange urmând ca în cea de-a doua zi să mi se facă amigdalectomia. Am primit niște ampicilină ce urma să-mi fie administrată din șase în șase ore frumoase. Numai că la cea de-a doua administrare mi-au apărut niște bubițe mici ce au reușit să se răspândească pe jumătatea ascendentă a corpului. Am rămas surprins pentru că în etapa de testare a antibioticului rezultatele au fost negative. Antibioticul mi-a fost schimbat iar operația a ramas stabilită pentru aceeași dată.

Ultima zi în care puteam să mă bucur de o masă completă a trecut destul de lent, neliniștea și ideea unei recuperări dificile m-au făcut să adorm greu.
În dimineața zilei de joi, 13 martie, nu a trebuit să mănânc nimic. Pe la ora 10, mi-au făcut un diazepam, am trecut de testarea pentru anestezic și am așteptat amețit dar nerăbdător operația. În nuștiucâte minute am intrat în sala de operație, cu o astistentă în dreapta mea și cu medicul în față- ce-mi ținea strâns între picioarele lui, genunghii mei. Așezat pe un scaun asemanator celor din cabinetele stomatologice, îmbrăcat în niște pături dezinfectate- doctorul mi-a făcut trei injecții în fiecare parte a amigdalelor, una mai groaznică decât alta. În puține minute mi-a amorțit tot gâtul, nu mai puteam să înghit în fel și chip. Mi-a prezentat ustensilele (de parcă aș mai fi vrut să le văd) și a început distracția. Asistenta-mi țintuie capul de tetiera scaunului, doctorul îmi înșfacă una din dușmance cu „crocodilul” instrumentelor chirugicale- cleștele ai carui dinți n-am s-ai uit niciodată- și cu un bisturiu, bănuiesc, îmi cioplește pe lângă amigdala dreaptă. Bineînțeles, aceasta se ține cu toate puterea, pulsul crește, doctorul trage, asistenta încearcă să mă calmeze, eu încep să am simptome de regurgitare, mâinile-mi tremură probabil de frica. Doctorul încercă să mă calmeze spunându-mi că mai are puțin, amigdala nu se lasă, pulsul accelerat, tensiunea în urechea dreaptă o aud ca pe un aeroport, bătăile inimii sunt și ele tot acolo, de parcă mi-ar fi fugit cordul în gură.

Într-un final nenorocita se eliberează, niște pansamente îmi tamponează acum gura, și cealaltă amigdala este trecută pe lista de concediere. Conform spuselor baieților din salon, operația a durat 20 de minute, minute ce nu le-am considerat a fi mai multe de atat. În final, două pansamente de la marginea a doi clești incrucișați incercau să oprească sângerarea. Doamnele amigdale stăteau întinse la plajă pe un pansament, însoțite de mici punguțe de puroi (bleah, scuze). Am ieșit din sala de operație mai mult speriat decât cocoșat de durere. Doctorul a ieșit plind de licoare sanguină pe față.
Am mers către salon însoțit, m-am așezat culcat într-o parte pentru a putea respira mai ușor. Simțeam și atunci că sângele inca-mi curgea din gât, însă încercarea de a-l scuipa era sortită eșecului din cauza anestezicului. Aveam pulsul în ureche dreaptă și asta mă facea să cred că am suferit o operație la urechi si nu în gât. După o oră de stat la orizontală, tot aveam probleme cu sângerarea, anestezia aproape că trecuse, și durerile începeau să-și facă apariția. Scuipam sânge și aveam teama că daca nu voi mai incerca să fac asta, am să-l înghit și apoi am să dau de belea daca am sa regurgitez.

Am primit un calmant și ceva pentru sângerare. Durerile au început să apară la modul serios, de parcă aș fi avut capul ghilotinat. Cea mai mică încercare de înghițire era sortită eșecului din cauza durerilor, gâtul nu puteam să-l „râcâi” pentru că mi-ar fi pornit sângerarea și mai tare. Și mi-aș fi dorit să scap de unele cheaguri de sânge rămase undeva la jumatea traseului.
La șase ore de la operație, am reușit să înghit primul strop de apă după operație, probabil reușind să fac asta datorită calmantului. Am mâncat și trei lingurițe de înghețată pentru că asta mi-a spus doctorul că e bine să fac.
Durerile s-au diminuat aproape cu 30% la 8 ore după operație, iar sângerările aproape că se opriseră complet. Am primit și o perfuzie, iar seara am putut să dorm liniștit la umbra unei fiole goale de algocalmin.

Vineri, 14 martie, prima zi de după război. Vorbitul încă nu puteam sa-l practic. Asemăntor primei zile, unde n-am putut rosti nimic. Înghițirea unei simple guri de apă era un fel de bătaie cu biciuri. Mușchii gâtului erau amorțiți, mișcarea capului diminuată și ea. Urechile mă dureau enorm, și toate-mi mai erau alinate de analgezic.
Mi-au spus să consum multe lichide, și așa am făcut. Am băut aproximativ trei litri jumate de apă în următoarele 24 de ore. Am început să înghit ceai, și am mai mâncat înghețată. La control, doctorul mi-a spus că deja falsele membrane se formasera, iar recupararea era pe o pantă ascendentă; mi-a spus că dacă vreau, îmi dă drumul acasă. Am refuzat bineînțeles, deoarece nu mă simțeam apt de o asemenea încercare. Spre seara am putut să și vorbesc, însă foarte încet. De algocalmin am fost depenedent până duminică, în tot acest timp primind o injectie de coagulare a sângelui și un antibiotic la 12 ore, plus o tăviță în care scuipam mereu saliva pentru a scapa de chinurile înghițirii ei.

Sâmbătă, 15 martie, chiar și acum inghițirile îmi dădeau dureri groaznice, însă observasem că undeva la jumatea zilei, și cu o fiolă de calmant puteam să mănanc. Bine, de neimaginat ceva mai grosolan. Supa strecurată a fost meniul meu de cinci zile, ouă fierte, înghețată și… și cam atât. Și asta doar de două ori pe zi!
Duminica a decurs mai bine, de vorbit puteam să o fac, însă parcă-mi obosea tot corpul după o discuție de 10 minute. Aceeași dietă, apă în exces și înghețată, însă am hotăratât să înfrâng durerea și să nu mai iau algocalimn. Nopțile puteam să dorm lejer, asta a fost satisfacția mea, diminețile însă erau foarte dureroase. Gumă de mestecat pentru punerea în mișcare a mușchilor mi-a fost recomandată de doctor și faringosept, dar luat ca la prospect.

Luni, 17 martie, la patru zile de la operație am reușit să mananc ceva mai mult. Doua chiftele, cremwursti, niște mămamliguță și cam atât. Azi am fost și externat, durerea persistă, urechile dor și ele, vorbitul creează discomfort însă conform spuselor medicului, recuperarea urmează o trasă foarte bună. Am doar două medicamente de luat, însă nici ele obligatorii. Mancare moale, apă și înghețată. Întregul gât este acoperit de un lichid transparent, gros. Pe seară situația din cea de-a doua zi de operație parcă s-a întors, nu mai puteam inghiți nimic. Experiența de a inghiți suc de morcovi din comerț a fost devastatoare, parcă mi se lipea pe marginile gâtului fiecare picătură a acestuia. Am desfăcut din nou o fiolă de algocalmin și am consumat-o pentru a putea mânca, cu mare greutate totuși, niste piept de pui fărâmițat cu blenderul.

M-am culcat devreme și m-am trezit azi cu dureri urâte nu numai de gât ci și de urechi. Am luat un Strepsils crezând că-mi va amorți gâtul și ca voi putea să înghit mai ușor. Iluzii… Am mancat niște orez cu lapte cu mare greutate și dupaia am început să strănut. Strănutul e groaznic, parcă-mi întoarce gâtul pe dos.

Bilanțul până acum: Am slăbit 4 kilograme în toate aceste zile. Durerile încă sunt aici și sper să scap de ele în cel puțin două săptămâni. Subiectiv, nu știu ce să spun despre operație și despre evoluția stării mele de sănătate. Poate doar timpul îmi va da ulterioarele răspunsuri, îmi va fi sau nu mai bine, fără ele. Cert este că înainte de extirparea lor, la o privire, amigdalele nu aveau punguțe de puroi, însă după scoaterea lor, doctorul mi-a spus că aveau și mici biluțe de puroi, undeva în urma lor, afecțiune ce nu dispăruse după două săptămâni de moldamin, două injecții cu ampicilină și bineînțeles mult prea multe pastile de paracetamol.

Cam atât deocamdată, e posibil să revin cu amănunte.

L.E.: Unele detalii din timpul operației au fost omise pentru a nu oripila publicul.