Skip to content

Cum am ajuns să nu mă pot bucura de 50 de lei…

Mai 30, 2011

…care, apropo, sunt ai mei!

Pe acelaşi palier cu mine locuieşte, de vreo cinci ani, Cocuța. Îi o familistă frumuşică, aparent cuminte, la vreo 28 de ani cu doi copii în creştere şi un bărbat extrem de gelos – care cică-i afacerist.
Pare a fi o femeie oarecare din toate punctele de vedere, însă, cel puţin cu mine, are un defect. Nu dă mâncare câinilor maidanezi, din faţa blocului; nu geme excesiv de tare şi/sau mult; nu îşi lasă gunoiul la uşă, nu! Doar cere bani împrumut.

N-a făcut-o de la început; nu ştiu însă dacă ar fi avut cum, căci privirile noastre nu s-ar fi intersectat de prea multe ori, până în momentul mort.
Momentul mort constând în clipa în care a țârâit la ușa mea pentru a o ajuta să treacă peste câteva probleme create de computer. Şi-ar fi dat ea seama că, vezi, doamne, aş fi un soi de bărbat care se pricepe la calculatoare, jignindu-mi grav amorul intern căci, unui bărbat, mai bine îi spui că se pricepe la toate, decât că se pricepe la calculatoare.

Mă rog, la o săptămână după această intrare în vorbă, a ţârâit a doua oară la uşa mea şi mi-a cerut 10 lei împrumut. Auzi, vecine, n-ai şi tu 10 lei disponibili, ca a plecat Bubu (n.r. bărbat-su) la firmă şi m-a lăsat fără niciun ban.
I-am dat, şi mare greşeală tind să cred că am făcut. Nu-i vorba că nu mi-a întors banii, ba chiar, în aceeaşi zi, aveam la ora 23 bancnota înapoi. Greşeala e simplă: Cocuța s-a învățat.

Mi-a cerut luna trecută 50 de lei. Mi-am încălcat prima regulă a capitolului „Când şi câţi bani să nu dai împrumut” scrijelită în propria-mi conştiinţă, şi i-am dat mai mult de 10 lei. A doua zi îi aveam înapoi.
Însă, pe la ora 17, tot a doua zi, vecina-mi sună la uşă:
Vecine, ştiu că ţi-am dat banii ăia dar, nu poţi să mi-i mai laşi şi astă seară? , …i-am lăsat.
S-a întors Cocuța cu ei în dinţi a treia zi, pentru ca în a cincea zi să mă roage dacă îl mai pot lăsa pe Aurel Vlaicu câteva zile, pe la ea. Tocmai îi plecase bărbatu în delegaţie, la Bucureşti.

A trecut săptămâna aia, iar banii îmi jucau înapoi în buzunar. Dar cine credeţi că apela pentru un împrumut de 50 de lei la începutul săptămânii ulterioare? Evident, vecina de palier.
Iar aşa până în momentul de faţă.

Mă gândesc că la următoarea cerere de împrumut să nu îi mai dau. Chiar dacă mi-a adus înapoi, la timp, de fiecare dată, banii, se poate spune că nu mi-i a adus.
M-am şi uitat de vreo două ori pe uşa dumisale să văd dacă scrie CEC (camere de economii şi consemnaţiuni) dar nu scria.

Am în cap un scenariu; să nu fie mârșavă individa. Să nu încerce a mă tatona acum cu împrumutul minor, iar apoi să-mi ceară 100 înainte de a mi-i restitui pe cei 50 de lei. Procedând astfel scenetei cu șlibovița și fernetul, voi deveni chiar eu dator la ea. Pe banii mei.
Păi, şi ăia 50 ai mei?
Păi, dacă-s ai dumitale, de ce să ţi-i dau?
A?
Vecine, tu mi-ai dat 50, şi eu ţi-am dat 100!
Da!
Aşa că am terminat!
Și la mulți ani!

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: