Skip to content

A lu’ Fulger

Iulie 24, 2010

Cand eram mitel, furam mere. Ca orice tânc, sau ma rog. O faceam destul de des, cam atat incat ajunsesem sa am preferinte la furat. Nu-mi pasau riscurile, dar aveam si eu o personalitate; nu puteam manca de oriunde.
Tin minte ca aveam un vecin pe care-l pradam cu prioritate, nu ca ar fi avut el un mar tocmai langa un lan de porumb in care s-ar fi putut ascunde pe putin 5 dracovenii de copii pusi pe furat. Conta insa calitate merelor livrate de copacul cu pricina.
Erau mici cat rosiile cherry, galbene, uneori batute, de n-ai fi dat pe ele o ceapa degerata. Insa gustul…, gustul era nemaipomenit. In sensul ca eu n-am mai pomenit nici pana astazi soi de mar la fel de gustos ca ala.

Pe vecinul pradat il chema Mitica, insa era cunoscut drept „a lu’ Fulger”- probabil dupa tată. Asa se strigă prin partile astea ale Stolniciului. Lume se cunoaşte mai mult dupa pariniti; Costel a lu’ Moacă, Tică a lu’ Strâmbu… .
Ştiută pe aceste meleaguri era si rautatea oamenilor, poate mai mult una de gura decat una de suflet, rautate de care Mitica a lu’ Fulger nu parea sa divorteze, asa cum facuse cu femeia.

Oarescare parea sa aiba si o boala, „discopatie alcoolica” numita de mine. Si-l facea a dracu fierbânţală, ori ce-avea el, sa steeea priponit cat era ziulica de mare, intr-un scaun darapanat, indrugand verzi si uscate despre preot, despre politist, cum ca i-ar fi trecut pragul casei cerandu-i socoteala pentru alcoolul ingerat. Prostii!
Lumea nu-l prea iubea pe Mitica; era om dintr-o bucata, ori e alba ori e neagra. Nu poposeau prea multi oameni in casa lui, probabil si pentru ca bordeiul lui era ultimul din sat. Ba chiar si postasul incepuse sa nu-l mai iubeasca, trimitandu-i pensia prin ţaţă Florica, pricinuind ca „nu-i drum de mers pana la a lu’ Fulger, mai ales ca nu lasa nici de-o jumica”.

Mitica insa nu dispera. Al doilea medicament prescris de propria-i constiinta era tigarea. Fuma omenaşul asta pachete, pachete. Eu l-am prins cam pe la sfarsitul lui Carpati, cand reusea sa fumeze nefiltratele pana ii ajungeau sub unghie. Daca ar mai fi putut ar mai fi tras si ceva din degete.
Insa pensia mica, viata la tara dupa revolutie, si calitatea sa de om lenes, nu-i puteau satisface intotdeauna viciile. Dese erau timpurile in care a lu’ Fulger ramanea fara tigari, nevoia de tutun facandu-l sa cotrobaie prin spatele bojdeucii sale, gazete.
Le avea puse de zile rele, undeva la umbra, ferite de soare, sa nu se ingalbeneasca. Le mai spala bunul Dumnezeu cu ploile sale, momente in care Mitica blestema. Ca i-ar lua tuşu si n-ar mai avea „aceeasi aroma”.
De fapt, nu stiu ce fuma a lu Fulger, tuşul sau hartia ziarului. Nu stiu ce-l scotea din minti, dar il vedeai prin spatele curtii ruland mai multe pagini de „Evenimentul Zilei”, una-ntr-alta, la capat lansand mai putine foi, iar spre degete, mai multe. Facea el un fel de filtru.

Hidos era atunci cand vedeai pe langa marginea gardului o vapaie instantanee, o pufnitura, urmata de-o dâră albicioasa de fum si de tusea lu’ Mitică.
„Ah, fir-ar a dracu, iar s-a aprins pripit!”

Astazi, tata mi-a adus o sacosa cu mere. Cum avea a lu’ Fulger odata. Ma intreb de unde le-o fi luat, caci peste Mitica si pomul sau se astern acum doar amintirile.

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: